Douǎ zile de culoare

Ca mai toţi oamenii, ignor multe detalii. Si ca sǎ menţin linia normalitǎţii, uit şi unele poveşti.

Dar existǎ câteva puncte de reper în existenţa mea cromaticǎ care nu au încetat sǎ mǎ fascineze. Sunt nişte mile de hotar personale, speciale pentru cǎ sunt numai douǎ în douǎzeci de ani şi pentru cǎ nimic nu s-a mai ridicat la înǎlţimea lor.

In clasa a 5-a, am crezut cǎ toatǎ fericirea din lume e galben şters. Eram în drum spre şcoalǎ când am coborât cu douǎ staţii înainte de destinaţie pentru cǎ dincolo de geamurile autobuzului cineva punea în scenǎ o poveste irealǎ pentru un oraş. Totul era prins într-o luminǎ ciudatǎ, nepotrivitǎ orei prânzului, atât de caldǎ şi de pǎtrunzǎtoare încât toţi trecǎtorii zâmbeau şi erau monocromatici, copii dupǎ frunze în cǎdere linǎ.

Mult timp m-am chinuit sǎ gǎsesc termenul potrivit şi cât mai fidel acelei zile de septembrie, desprinsǎ din clipul celor de la Savage Garden. Era sepia.






Antiteza a venit trei ani mai târziu, tot în drum spre şcoalǎ, într-o zi foarte ciudatǎ de ianuarie. Zǎpada era pe topite, dar nu erau foarte multe bǎlţi. Era frig, dar nu fǎceai dragoni din aburul cald. Si deşi mǎ grǎbeam, timpul avea alte planuri. Soarele nu se vedea şi aş fi putut sǎ jur cǎ o cu totul altǎ planetǎ ne lumina: totul era albastru. Dureros de albastru, în toate tonalitǎţile, cu un contrast slab.

Nu am mai ajuns la prima orǎ. Picioarele m-au condus pe faleza Dunǎrii, complet pustie, aşa cum nu am descoperit-o nici la cinci dimineaţa. Pescǎruşii, atât de zgomotoşi de obicei, cred cǎ erau la fel de impresionaţi ca mine: nici o batǎie de aripǎ. Numai eu, valurile şi acel albastru deprimant. Am avut sentimentul cǎ toţi împǎrţeam acelaşi destin dintr-o carte cu paginile mereu udate: nu puteam decât sǎ plângem şi sǎ ne mascǎm durerea pe strǎzi.

Nu ştiu dacǎ erau de vinǎ norii atât de joşi, ceaţa aproape imperceptibilǎ sau vreun sentiment ciudat în aer, nici o altǎ zi nu a mai fost vreodatǎ atât de împovǎrǎtoare.




Dupǎ multe apǎsǎri pe declanşator şi programe ingenioase, am descoperit cǎ poţi sǎ transformi orice fotografie într-o copie niciodatǎ fidelǎ a zilelor mele ciudat colorate. Dar sentimentele de atunci nu mi le-a mai trezit nici o altǎ clipǎ.

Si pe mǎsurǎ ce timpul a trecut, am descoperit cu mirare cǎ cerul e de cel mai violent violet doar atunci când sunt în patul meu de acasǎ, sub pǎtura cu tigri şi fulgii se izbesc de geam.




Dacǎ doreşti sǎ primeşti notificǎri prin e-mail atunci când postez un articol nou, aboneazǎ-te folosind prima opţiune din dreapta paginii.
Read more

Vaca e o beţivǎ?

Oamenii fǎrǎ ocupaţie se joacǎ duminica. Si nu orice, ci banalitǎţi de clasa a 3-a.
A se urmǎri exemplul:

“- Ce culoare are pâinea?
- Albǎ.
- Si frigiderul tǎu?
- Alb.
- Si laptele ce culoare are?
- Alb.
- Si vaca ce bea?
- Lapte!”

Dupǎ multe minute în care am râs intens, am ascultat şi justificarea “ Pǎi, da mǎi! Mulgi vaca, dai la copii, apoi îi pui şi ei! Nu mai dai bani pe apǎ, ai scǎpat de-o grijǎ. Ce, credeai cǎ sunt prost sǎ zic cǎ bea apǎ?”



Vǎ provoc sǎ aflaţi şi voi ce bea vaca.



[Poza de aici.]





Dacǎ doreşti sǎ primeşti notificǎri prin e-mail atunci când postez un articol nou, aboneazǎ-te folosind prima opţiune din dreapta paginii.
Read more

Viaţa la ţarǎ

Sunt o fatǎ crescutǎ la bloc, fǎrǎ vacanţe petrecute la bunici şi fǎrǎ weekenduri la ţarǎ, de unde puteţi concluziona cu uşurinţǎ cǎ toate plǎcintele mele cu pǎmânt aveau invariabil şi puţin asfalt. Cu toate acestea, am cǎzut din copacul din faţa balconului, am fugǎrit raţe, am fost atacatǎ de un curcan, o vacǎ mi-a stricat o hainǎ de blanǎ iar pisicile mi-au dat purici pe care sǎ îi fac cadou mamei. Si am traversat Siretul înot.

La frageda vârstǎ de trei ani am concluzionat cǎ sora mai mare nu e un animal bun de casǎ (dupǎ ce am rugat-o sǎ îmi permitǎ sǎ îi fac autopsia şi m-a refuzat) şi am început sǎ îmi doresc un cǎţel, o pisicǎ, cred cǎ m-aş fi mulţumit şi cu o gǎinǎ! Rǎspunsul pǎrinţilor, invariabil acelaşi: “Noi stǎm la bloc, puiule! Ce sǎ facem noi cu ele aici?”.

Aceastǎ propoziţie reprezintǎ un adevǎrat punct de cotiturǎ. Pentru cǎ am refuzat sǎ accept aşa ceva, am început sǎ acţionez: am plantat grâu, fasole şi floarea soarelui pe balcon, camera mea a devenit o grǎdinǎ botanicǎ şi din când în când era nevoie sǎ se verifice dacǎ în camera mea, sub pat, nu era cumva ascunsǎ vreo pisicǎ.




Am plantat şi un copac, dar când m-am ridicat de la rǎdǎcina lui, caracterul meu de novice a devenit evident: copacul era pus strâmb. Am admirat mereu oamenii care au pǎmânt şi îşi dau seama cu adevǎrat de poziţia lor privilegiatǎ, în comparaţie cu blajinul posesor de duşumea de la etajul x.



Mai jos puteţi admira o selecţie din “Viaţa la ţarǎ – poze de vacanţa”.

















(Curcanii fioroşi pǎstrau berea la rece.)




Dacǎ doreşti sǎ primeşti notificǎri prin e-mail atunci când postez un articol nou, aboneazǎ-te folosind prima opţiune din dreapta paginii.
Read more

Imaginea cu parfum

Deşi nu se simte, fotografia de mai jos miroase a vanilie. Iar floarea e o orhidee uscatǎ care refuzǎ sǎ îşi piardǎ din graţie.

Uneori, realitatea de lângǎ tine e cu adevǎrat frumoasǎ... E un îndemn cǎtre ochii larg deschişi.







Dacǎ doreşti sǎ primeşti notificǎri prin e-mail atunci când postez un articol nou, aboneazǎ-te folosind prima opţiune din dreapta paginii.
Read more

Dǎrǎpǎnǎturi, cu drag

Iubesc Bucureştiul în principal din cauza zonei Lipscani, unde şobolanii sunt mai mari decât câinii şi tocurile cedeazǎ între gropi. Galaţiul e acasǎ mai ales din cauza periferiei, unde sari peste garaj, treci de calea feratǎ şi ajungi în cimitir. Iar la Constanţa nu am învǎţat încǎ sǎ apreciez decât zona veche, unde statuia lui Ovidiu încǎ mai dirijeazǎ pescǎruşii.



Modernitatea are nevoie de timp pentru a deveni caldǎ şi familiarǎ, dar o dǎrǎpǎnǎtura o sǎ îmbie întotdeauna prin trecut, istorie şi poveste.

Multǎ vreme am crezut cǎ toatǎ capitala e conturatǎ în jurul Lipscaniului, mai mult decât fizic, cǎ aici e urma cea mai pregnantǎ de misticism şi magie adusǎ de vechii negustori. Profesorul de istorie m-a fascinat în liceu cu poveştile despre cei veniţi din Leipzig astfel cǎ atunci când am pǎşit prima datǎ pe caldarâmul spart nu mi-am pututt imagina decât rochii scumpe şi parfumuri de damǎ, mustǎţi rǎsucite abil şi servitoare care mai aruncau un ochi grǎbit pe geamurile care înghiţeau zgomotul zonei.




Mai toate mahalalele sunt la fel: o colecţie de mirosuri pregnante, personaje dubioase, nostalgie şi un sentiment cǎ timpul nu îşi vede de cursul normal printre casele fǎrǎ numǎr. Dar m-a frapat faptul cǎ peste tot e loc şi de un scaun uitat, semn cǎ cineva încǎ te mai aşteaptǎ sǎ îţi spunǎ poveşti despre vechile frumoase de acolo. Si e uşor sǎ descoperi pantofii aruncaţi de picioarele neîncǎpute care au vrut sǎ evadeze.

Oraşele cresc în jurul şi pe lângǎ zomele vechi, şi devin mecanisme automate. Acum ai o cafenea selectǎ la marginea gropii şi un restaurant chinezesc lângǎ, unde la sfârşit îti aduc un formular de feedback pentru bucǎtar si management. Dar câţi dintre cei care se aşeazǎ la mese ştiu cǎ acum aproape o sutǎ de ani a fost acolo şi un oltean care vroia sǎ munceascǎ zi şi noapte ca sǎ îi poatǎ trimite bani mamei acasǎ, cǎ erau familie mare şi sǎraca se chinuia cu toţi?




Realitatea mea nu trebuie sǎ se suprapunǎ peste a voastrǎ, dar Lipscaniul e frumos şi o sǎ rǎmânǎ la fel chiar şi când nu va mai fi. E spiritul secolului apus care stǎpâneşte tot...
Read more

Aterizare via Google

In plinǎ sesiune, cel mai bun motiv de amuzament l-am gǎsit azi, între statisticile blogului, când am aflat ce cautǎ lumea pe Google şi prin ce mecanisme ciudate se poate ajunge în acest loc unde înainte Alessa se juca şi acum e doar o Alexandra (ne)oficialǎ…

Later edit

Alexandra taiwaneza – nu, nu, doar pe sfert turcoaicǎ
trenurile VECHI – şi deşi sunt atât de VECHI, încǎ mai merg
jingle comunicare – aici?
exerciţii elle.ro – aoleu, eu nu le ştiu!



joace ceasuri
– nu prea mǎ pricep, ceasul meu doar indicǎ ora
alessa blog spot – un om care a ajuns unde visa
jingle cats – cântǎ şi devin amuzante la anumite ore din noapte
documentar despre vultur – poate pe la televizor?
allesa se joaca – încǎ se mai joacǎ, dar pe ascuns
ce faci tu bine eu – excelent!
metrorex schema – am pǎţit-o, recunosc
asemǎnǎri între pǎianjen şi rac – puţine?
femeia pǎianjen – sper cǎ are costum frumos de supererou
joaca love – mai bine nu te joci cu ea
kate hudson cum pot vorbi cu ea¬ – nu am nici cea mai micǎ idee, dar e amuzant
cei iluminaţi – sunt probabil foarte fericiţi
luptǎtori pǎianjeni – mari şi rǎi?
fotograf amator – pe loc repaos
fotograf elle – un vis frumos
femeia pǎianjen – cineva e chiar curios
femeile pǎianjen – sper cǎ nu vin toate aici...
alexandra bideaua – un search fericit!




[Poza de aici.]




Dacǎ doreşti sǎ primeşti notificǎri prin e-mail atunci când postez un articol nou, aboneazǎ-te folosind prima opţiune din dreapta paginii.
Read more

Gentleman sau doar bǎrbat?



Am avut marea onoare de-a arunca o privire atentǎ peste “Gentleman. Ghidul etern al modei masculine”, o carte de 360 de pagini despre aspectul exterior impecabil al unui bǎrbat. Faptul cǎ eu am dat peste a zecea ediţie nu subliniazǎ decât cǎ este o micǎ istorie de succes între douǎ coperţi.

Capitolele despre bǎrbierit şi mersul la frizer m-au fǎcut sǎ invidiez tot regnul masculin. Cine nu şi-ar dori sǎ se desfate cu atingerile unui pǎmǎtuf de blanǎ naturalǎ de viezure... sau sǎ se simtǎ împlinit atunci când trece de la scaunul frizerului pentru copii la cei de bǎrbaţi pe care stǎ şi tatǎl? Cum şi-ar trǎi cineva viaţa fǎrǎ aceste evenimente nu pot sǎ îmi mai imaginez acum. Primele douǎzeci de pagini m-au fǎcut sǎ mǎ simt prost cǎ nu sunt bǎrbat, iar elogierile parfumurilor masculine doar mi-au adâncit starea.




Am învǎţat principiile fundamentale ale costumului elegant, italian, de varǎ sau de tweed. Nu m-am oprit aici şi am aprofundat şi stilul smart casual. Si pentru cǎ simţeam nevoia sǎ aflu cât mai mult, se poate ghici cǎ nu am evitat nici capitolul despre pantofi. In ignoranţa mea, am crezut cǎ încǎlţǎrile trebuie sǎ fie de calitate şi atât. Dar acum ştiu de ce anume trebuie sǎ ţii cont când îţi cumperi pantofi formali cu carâmbi închişi sau deschişi, papuci, pantofi fǎrǎ şiret, cu catarame sau mocasini în stil italian. Ca sǎ pot ţine pasul cu toţi cei mai iluminaţi, am fǎcut chiar efortul de a studia uneltele cizmarului în ilustraţiile din carte: cuţitul ascuţit, tiparul, trǎgǎtorul pe calapod, dalta semicircularǎ, sula şi ruleta seratǎ.

Detaliile despre pǎlǎrii, pardesie şi jachete sunt acum banalitǎţi pentru mine. Accesoriile m-au fascinat: ceasuri, batiste, eşarfe, serviete şi chiar pledul de voiaj. Cum, voi nu aveţi un pled de voiaj care sǎ vǎ fereascǎ de neplǎcerile curentului atunci când cǎlǎtori? Câtǎ lipsǎ de stil din partea voastrǎ!

A trebuit sǎ îmi stǎpânesc hohotele de râs prosteşti cauzate de capitolul “Il are! Dar unde?” ca sǎ mǎ delectez cu rândurile despre portofele asortate de costum, în funcţie de texturǎ şi anotimp. Autorul Bernnard Raetzel scrie cǎ eşti cu adevǎrat domn doar dacǎ ţi se deschid nasturii de la mânecile costumului. O cravatǎ special executǎ pentru tine nu te propulseazǎ automat în aceastǎ categorie.




Dragi bǎrbaţi vizitatori de blog personal, vǎ invit sǎ îmi spuneţi despre voi. Sǎ vǎ judec dupǎ şireturile armonios legate sau nodul de la cravǎtǎ? Sugeraţi un aparat anume pentru mǎsurarea şarmului personal?


[Prima imagine de aici.]




Dacǎ doreşti sǎ primeşti notificǎri prin e-mail atunci când postez un articol nou, aboneazǎ-te folosind prima opţiune din dreapta paginii.
Read more

♥ Elle

/ Un articol pe neînţelesul bǎrbaţilor /




“Dragǎ revistǎ,

Mulţumesc cǎ mǎ faci mai frumoasǎ, mai deşteaptǎ şi mǎ ţii lunǎ de lunǎ la curent cu tot ce mǎ pasioneazǎ!”


Aş putea oricând sǎ scriu asemenea rânduri pentru redacţia Elle. Am şase ani de lecturǎ aprofundatǎ care îmi permit sǎ mǎ arunc în asemenea exerciţii de omagiere! Si o cantitate serioasǎ de ceea ce mama numeşte “motivul pentru care s-a rupt raftul de la bibliotecǎ” iar eu “artǎ jurnalisticǎ”.




Anul a început sub cele mai bune auspicii: Elle U.S edition – november, Elle UK edition – december şi desigur: Elle – ediţia româneascǎ pentru ianuarie. O trilogie perfectǎ care sǎ mǎ ţinǎ complet captivatǎ! Majoritatea revistelor le primesc de la fosta mea colegǎ de bancǎ din liceu, actualǎ studentǎ londonezǎ, care îmi susţine fanatismul şi îşi pune în bagaje şi asemenea delicii pentru mine.




Interviuri excelente cu Kate Hudson, Mihaela Rǎdulescu şi Katie Holmes, editoriale care mi-au deschis apetitul pentru noile tendinţe şi recomandǎri beletristice pe care le voi bifa în curând pe lista lecturilor. Un articol despre noile staruri ale fotografiei, excelent pentru pasionata din mine, clasamente din partea lui Joe Zee şi imagini excelente cu o ţinutele office ale unei economiste de succes. Reclame care nu vor apǎrea niciodatǎ în România, campanii strǎine şi multe advertoriale. Un mix din tot ce e mai bun!




M-au fascinat paginile despre realizarea copertei. Adnotǎri şi revizuiri pentru cele mai premiate imagini prezentate ca mici intruziuni permise cititorilor în munca de echipǎ a editorilor. Iar ideea coperţilor speciale, numai pentru abonaţi, cu adevǎrat excelentǎ! O metodǎ în plus de fidelizare a tuturor celor sexy, stylish & spirited.






Ca un plus, din aceastǎ lunǎ ne bucurǎm de elle.ro, dar şi de blogul Roxanei Voloşeniuc. Vor deveni cu siguranţǎ puncte de referinţǎ pentru toate pasionatele din România, surse de unde se vor da citate grǎitoare la cumpǎrǎturi sau zonele de unde se vor descǎrca imaginile pentru “Tunde-mǎ aşa!”.




Rǎsfoire plǎcutǎ şi vouǎ, nagivare cu spor şi aştept şi poveştile voastre despre revistele pe care le aşteptaţi lunǎ de lunǎ!




Dacǎ doreşti sǎ primeşti notificǎri prin e-mail atunci când postez un articol nou, aboneazǎ-te folosind prima opţiune din dreapta paginii.
Read more

Fiecare om cu trenul lui (II)



- “Eu ţi-am zis cǎ o sǎ vin! De ce nu m-ai crezut?! Pǎi la cât eşti de frumoasǎ...”
- “Auzi... tu faci glume proaste cu mine? Cum adicǎ aveai treabǎ şi nu ai rǎspuns? Treaba cui e cu cine vorbeşti tu la telefon, fǎ? Atenţie, cǎ e ultima datǎ când te mai sun!”
- “Tu îti dai seama cǎ eu în trei ore sunt înapoi acasǎ, da??? Intru peste tine de nu te vezi!”
- “Da’ eu ti-am vorbit ţie vreodatǎ de sora ta aşa?! Ia mai du................”
- “Frate, am fost la aia în Galaţi. Acum mǎ întorc acasǎ. Ei cum sǎ fie? Stai cǎ mǎ sunǎ vǎru’ din Italia. Te sun eu înapoi.”
- “Da, puiule, şi mie mi-e dor de tine.”
[Somn]
- “Alo, da. Acum ajuns în Bucureşti. Ne vedem?”

-- fragmente din conversaţiile telefonice ale tânǎrului care se întorcea în Craiova, dupǎ ce se iubise cu o moldoveancǎ sau dragostea merge cu trenul --


Imi e tare dor de oamenii din trenurile vechi.



Intrai în compartiment şi toatǎ lumea te saluta. Iar mama lua mereu ceva în plus de mâncare, ca sǎ nu se uite nici un pofticios cu jind la noi. Acum ţi se adreseazǎ cineva numai dacǎ deranjezi calmul mersului cu trenul.

Când am cǎlǎtorit acum cinci ani pe ruta Galaţi-Cluj am fost învǎţatǎ de o bunicuţǎ despre cum se face dulceaţa bunǎ. Si mi-a povestit despre nepoţi şi copii. Iar altǎ datǎ am ascultat conversaţii între ţǎrani despre data la care e bine sǎ plantezi grâul. De unde asemenea poveşti acum?

Nici unul din episoadele derulate în tren nu mǎ mai mişcǎ. Odatǎ am uitat sǎ îmi iau apǎ şi, în ciuda faptului cǎ m-am plâns (cu voce tare), nu mi-a dat nimeni apǎ. Puteam sǎ mor acolo. De curând, am fost abordatǎ de un puşti care m-a vǎzut cǎ mǎ jucam WOW. Dupǎ ce am auzit cǎ mǎ interogheazǎ în legǎturǎ cu serverul pe care sunt, mi-a pierit tot entuziasmul. Se pare cǎ el nu ştia cǎ lumea serioasǎ joacǎ pe realm-uri, nicidecum pe servere. Noi nu ne credem la Counter.



De sǎrbǎtori, în vreme de foamete şi dupǎ sesiuni, gǎrile seamǎnǎ cu o mare reuniune de liceu. Atunci poţi sǎ te întâlneşti cu cei pe care i-ai amǎgit tot anul cǎ vǎ vedeţi la o cafea sau cǎ ieşiţi la cumpǎrǎturi. Si într-un final reuşeşti sǎ scoţi cǎmaşa, pentru renumele de colegǎ politicoasǎ.

Nici controlorii nu mai sunt la fel. Acum salutǎ pe toatǎ lumea când capseazǎ biletul. Si mulţi chiar zâmbesc. E sfârşitul “Naşului”, sunt sigurǎ!

Cǎlǎtorii cât mai plǎcute! Sǎ vǎ cumpǎraţi tren personal dacǎ totuşi vreţi sǎ vǎ simţiţi bine...




Dacǎ doreşti sǎ primeşti notificǎri prin e-mail atunci când postez un articol nou, aboneazǎ-te folosind prima opţiune din dreapta paginii.
Read more

Cum m-am apucat de fotografie

Am cunoscut foarte îndeaproape un autobuz, pe trecerea de pietoni, când era verde pentru mine. In mijlocul zilei, în mijlocul oraşului, am ajuns în mijlocul trotuarului. Dar întâlnirea noastrǎ a fost scurtǎ, el avea 70 km / h şi se grǎbea. Eu doar mǎ duceam la şcoalǎ, şi aveam 14 ani. Eu puteam sǎ mai aştept pentru orice.

Câteva secunde am crezut cǎ totul e gata, cǎ eu o sǎ rǎmân fǎrǎ nota pe care o vânam la geografie, fǎrǎ premiul I şi oricum era nepoliticos sǎ mǎ duc la şcoalǎ cu hainele ude (aterizasem într-o baltǎ).




La câteva ore dupǎ accident, când deja eram în şocul întâmplǎrii, am ajuns acasǎ şi am evaluat pagubele. Hainele ude şi murdare, piciorul deja învineţit şi o durere de maxilar. Dar cel puţin încǎ mai respiram, pentru cǎ pe atunci aveam pǎrul atât de lung încât îmi intra cu uşurinţǎ în pantaloni dacǎ nu eram atentǎ. In acea urâtǎ zi de luni era prins într-un coc impunǎtor care a anihilat şocul cu trotuarul.

Când am deschis ghiozdanul, au început sǎ curgǎ pǎrţi din aparatul foto cu film cu care plǎnuiam sǎ imortalizez ultima sǎptǎmânǎ de şcoalǎ din clasa a 8-a. Noroc cǎ nu a trebuit sǎ dau prea multe detalii pǎrinţilor despre cum s-a stricat... Ei s-au hotǎrât atunci cǎ trebuie sǎ ne modernizǎm, iar un Canon Powershot care acum nu se mai fabricǎ a intrat în familia noastrǎ.




Scǎpatǎ de teroarea numǎrului finit de poze de pe un film, m-am împrietenit atât de repede cu el, încât a trebuit sǎ descarc cardul încǎ din prima zi. Apoi m-am îndrǎgostit de fotografiile alb-negru (şi încǎ nu mi-a trecut). Apoi am descoperit Photoshop-ul. Iar lumea nu a mai fost niciodatǎ la fel.

Ca şi cum ar fi fost natural, am început sǎ privesc lumea altfel. Peisajele, oamenii şi animalele au apǎrut în altǎ luminǎ. Si nici mǎcar nu îndreptasem un reflector asupra lor.




Am schimbat trei aparate foto de atunci, am încercat altele, n-am renunţat la Canon şi încǎ mai tânjesc dupǎ cadre pe care sǎ nu simt nevoia sǎ le schimb absolut deloc. Pânǎ acum am doar o fotografie pe care o iubesc necondiţionat. Iar cea mai mare împlinire de pânǎ acum e cǎ am realizat coperţile anuarului generaţiei mele de liceu.

Eu am avut nevoie de un autobuz în tâmplǎ sǎ îmi dau seama ce îmi place mult sǎ fac. La voi cum e?






(Fotografiile sunt din perioada liceului.)




Dacǎ doreşti sǎ primeşti notificǎri prin e-mail atunci când postez un articol nou, aboneazǎ-te folosind prima opţiune din dreapta paginii.
Read more

Fiecare om cu trenul lui

25 decembrie 2009

04.45 – (trezirea)
05.35 – 05.47 – aşteptarea metroului
05.58 – urcatul în tren
06.10 – plecarea trenului
06.11 – (pauzǎ)
06.15 – un nou personaj
06.16 – “Ce faci, pisi?”
06.27 – joaca mea cu pisica
06.33 – furie crescândǎ, pisica la picioarele omului rǎu
06.34 – “Eu mǎ duc sǎ îi zic sǎ o bage în cuşcǎ dacǎ mai vine! E inacceptabil”
06.37 – pisica se întoarce
06.38 – pisicii i se interzice sǎ se mai întoarcǎ
06.38 – distracţia a murit




Bǎrbatul care a cerut ca pisica sǎ fie bagatǎ la loc în cuşcǎ a citit GQ şi Men’s health, ediţiile britanice, avea un ceas impozant la mânǎ şi multe bagaje... şi o nevastǎ supusǎ. Mi-a oferit un spectacol vizual unic: cât dureazǎ pentru el sǎ îşi dea mâinile cu cremǎ. Rezultatul: aproape 4 minute, cu insistenţe asupra fiecǎrui deget în parte. Imediat dupǎ ce s-a hidratat, a mâncat. Apoi s-a spǎlat pe mâini, iar când s-a întors a cerut şi gelul dezinfectant care nu se clǎteşte.

Posibile motive pentru care nu a acceptat pisica:
- nu avea ceas
- nu ştiuse de la ce vine GQ
- a cerut cremǎ
- a refuzat dezinfectarea
- nu era supusǎ
- nu ieşise niciodatǎ din România



Ziua a continuat mult mai bine.
Read more

Fotograf amator în 2009

Imi place foarte mult sǎ fac poze. Nu am încǎ destulǎ experienţǎ sau cunoştinţe cât sǎ depǎşesc statutul de amator, dar îmi doresc sǎ mǎ perfecţionez. E motivul principal pentru care am trecut la un aparat semi-profesionist şi sunt în cǎutarea subiectelor / subiecţilor.

Vǎ las alǎturi de câteva dintre imaginile mele preferate pe care le-am capturat în 2009.












































































Read more

PRint – the image is the message

Zilele de joi şi vineri din sǎptǎmâna ce tocmai se încheie au stat sub semnul comunicǎrii împletite cu vizualul. Prime România a organizat un eveniment în douǎ etape la care am participat.



Conferinţa de joi a avut loc la Orange Concept Store şi a adus în faţa publicului un Senior Experience Designer, în persoana lui Gabriel Agu de la Greenpixel, şi pe Directorul Executiv de Comunicare al Grupului Renault în România, domnul Liviu Ion. Dacǎ din primul discurs am aflat cǎ “Good design is good”, cel de-al doilea s-a axat pe “Importanţa vizualului în comunicare”, un studiu de caz al participǎrii Dacia la Gaudeamus.



In cadrul târgului de carte am vizitat standul Dacia, iar acum a fost foarte interesant sǎ descopǎr toatǎ munca din spatele proiectului, în detalii organizatorice.



Vineri am ocupat unul din cele 23 de locuri din cadrul workshopului condus de Alex Ionescu, Creative Director la Greenpixel. Prezentarea lui de debut s-a axat pe importanţa comunicǎrii în design şi invers, iar informaţiile primite despre specia ciudatǎ a designerilor au fost foarte apreciate de toţi participanţii. Pentru a ne demonstra în final cum teoria se aplicǎ în practicǎ, am lucrat în echipe de câte patru. In interior, doi studenţi erau clienţii care doreau un site de campanie electoralǎ şi ofereau o listǎ de informaţii şi un template, iar designerii întocmeau separat o listǎ de detalii care aşteptau sǎ le fie oferite şi încercau sǎ intuiascǎ layout-ul perfect pentru site. Ca şi în viaţa realǎ, s-a simţit imediat nevoia unor negocieri, iar experimentul şi-a atins scopul.



Am cunoscut oameni care lucreazǎ în domeniul comunicǎrii din pasiune, am profitat de disponibilitatea lor de a-şi împǎrtǎşi din experienţele personale, iar modul de încheiere al prezentǎrii lui Gabriel Agu nu-l voi prea curând:

“Average is not enough. Aim for f#%ing awesome!”







Dacǎ doreşti sǎ primeşti notificǎri prin e-mail atunci când postez un articol nou, aboneazǎ-te folosind prima opţiune din dreapta paginii.
Read more

M-am decis sǎ nu mai fiu o proastǎ

Da, exact aşa! M-am decis sǎ nu mai fiu o proastǎ! Ca sǎ ne înţelegem de la început, mǎ înscriu în categoria celor care au vise, dar şi alte prioritǎţi… Eu şi restul planetei, de altfel. Mai figurez şi la secţiunea “Sunt o proastǎ care are noroc de obicei” – motivul principal pentru care nu îmi cunosc forţele reale. Dar am decis cǎ e momentul sǎ se schimbe totul.

Planul meu iniţial a fost ca facultatea sǎ o urmez în stråinatate. Deci am fǎcut în liceu de toate, de la plantat copaci, la voluntariat şi coordonat reviste. La urma urmei, dosarul meu trebuia sǎ fie impecabil, nu? Toate au lucrat în favoarea mea, dar printr-un cumul de circumstanţe, nu am mai plecat în afara ţǎrii pentru mǎreţele mele studii superioare. Dintr-o adevǎratǎ pasiune, am ales Comunicarea şi Relaţiile Publice. Dreptul, ştiinţele politice şi literele pot sǎ nu mai plângǎ dupǎ mine.

N-a trecut mult pânǎ mi-am dat seama cǎ facultatea nu te pregǎteşte pentru lumea crudǎ a profesionalismului. Olimpiadele Comunicǎrii sunt cel mai clar exemplu pentru mine. Echipa finalistǎ care a fǎcut totul din instinct şi observaţie finǎ a mediului. Observaţi cǎ nu am zis nimic de vreun mentor sau o teorie revoluţionarǎ. Nici nu am fi avut cum, nu aveam pe atunci habar de aşa ceva. Si acum dacǎ ştim (ne)semnificativ mai mult, e doar pentru cǎ ne-am interesat, nu pentru cǎ ne-a livrat vreun profesor schema simplificatǎ a universului. Incǎ nu am descoperit în programǎ cursuri precum “Numere de jurnalişti pe care trebuie sǎ le ştii pe de rost”, “Cum sǎ devii un organizator mai bun” sau “Bloguri şi referinţe vitale pentru creşterea potenţialului de PR-ist”, dar mi-ar plǎcea atât de mult sǎ mi le predea cineva!

Pânǎ când imaginea mea despre lumea perfectǎ se va materializa, am decis cå pot sǎ învǎţ şi altfel cum sǎ nu mǎ fac de râs în offline/on line. Mi-am schimbat numele de utilizator Facebook, nu mǎ mai ascund dupǎ Alessa-ul primit de la prieteni şi plǎnuiesc o schimbare majorǎ a blogului. Sǎ fie mai potrivit unui viitor PR-ist. Si pentru cǎ tot îmi place atât de mult aceastǎ etichetǎ, simt nevoia acutǎ de cizelare a cunoştiinţele. Azi am fost la workshop-ul “Print - the image is the message”, mâine mai studiez o carte, în curând aştept sǎ îmi pice un internship de la dumnezeul comunicatorilor şi sper cǎ totul va fi bine. Si când am scris ultima propoziţie m-am referit la ghearele prostiei care îmi vor da drumul.

Eu de azi nu mai sunt o proastǎ. Aştept rezultatele.




Dacǎ doreşti sǎ primeşti notificǎri prin e-mail atunci când postez un articol nou, aboneazǎ-te folosind prima opţiune din dreapta paginii.
Read more