Ca mai toţi oamenii, ignor multe detalii. Si ca sǎ menţin linia normalitǎţii, uit şi unele poveşti.
Dar existǎ câteva puncte de reper în existenţa mea cromaticǎ care nu au încetat sǎ mǎ fascineze. Sunt nişte mile de hotar personale, speciale pentru cǎ sunt numai douǎ în douǎzeci de ani şi pentru cǎ nimic nu s-a mai ridicat la înǎlţimea lor.
In clasa a 5-a, am crezut cǎ toatǎ fericirea din lume e galben şters. Eram în drum spre şcoalǎ când am coborât cu douǎ staţii înainte de destinaţie pentru cǎ dincolo de geamurile autobuzului cineva punea în scenǎ o poveste irealǎ pentru un oraş. Totul era prins într-o luminǎ ciudatǎ, nepotrivitǎ orei prânzului, atât de caldǎ şi de pǎtrunzǎtoare încât toţi trecǎtorii zâmbeau şi erau monocromatici, copii dupǎ frunze în cǎdere linǎ.
Mult timp m-am chinuit sǎ gǎsesc termenul potrivit şi cât mai fidel acelei zile de septembrie, desprinsǎ din clipul celor de la Savage Garden. Era sepia.
Antiteza a venit trei ani mai târziu, tot în drum spre şcoalǎ, într-o zi foarte ciudatǎ de ianuarie. Zǎpada era pe topite, dar nu erau foarte multe bǎlţi. Era frig, dar nu fǎceai dragoni din aburul cald. Si deşi mǎ grǎbeam, timpul avea alte planuri. Soarele nu se vedea şi aş fi putut sǎ jur cǎ o cu totul altǎ planetǎ ne lumina: totul era albastru. Dureros de albastru, în toate tonalitǎţile, cu un contrast slab.
Nu am mai ajuns la prima orǎ. Picioarele m-au condus pe faleza Dunǎrii, complet pustie, aşa cum nu am descoperit-o nici la cinci dimineaţa. Pescǎruşii, atât de zgomotoşi de obicei, cred cǎ erau la fel de impresionaţi ca mine: nici o batǎie de aripǎ. Numai eu, valurile şi acel albastru deprimant. Am avut sentimentul cǎ toţi împǎrţeam acelaşi destin dintr-o carte cu paginile mereu udate: nu puteam decât sǎ plângem şi sǎ ne mascǎm durerea pe strǎzi.
Nu ştiu dacǎ erau de vinǎ norii atât de joşi, ceaţa aproape imperceptibilǎ sau vreun sentiment ciudat în aer, nici o altǎ zi nu a mai fost vreodatǎ atât de împovǎrǎtoare.
Dupǎ multe apǎsǎri pe declanşator şi programe ingenioase, am descoperit cǎ poţi sǎ transformi orice fotografie într-o copie niciodatǎ fidelǎ a zilelor mele ciudat colorate. Dar sentimentele de atunci nu mi le-a mai trezit nici o altǎ clipǎ.
Si pe mǎsurǎ ce timpul a trecut, am descoperit cu mirare cǎ cerul e de cel mai violent violet doar atunci când sunt în patul meu de acasǎ, sub pǎtura cu tigri şi fulgii se izbesc de geam.
Dacǎ doreşti sǎ primeşti notificǎri prin e-mail atunci când postez un articol nou, aboneazǎ-te folosind prima opţiune din dreapta paginii.
Read more
Dar existǎ câteva puncte de reper în existenţa mea cromaticǎ care nu au încetat sǎ mǎ fascineze. Sunt nişte mile de hotar personale, speciale pentru cǎ sunt numai douǎ în douǎzeci de ani şi pentru cǎ nimic nu s-a mai ridicat la înǎlţimea lor.
In clasa a 5-a, am crezut cǎ toatǎ fericirea din lume e galben şters. Eram în drum spre şcoalǎ când am coborât cu douǎ staţii înainte de destinaţie pentru cǎ dincolo de geamurile autobuzului cineva punea în scenǎ o poveste irealǎ pentru un oraş. Totul era prins într-o luminǎ ciudatǎ, nepotrivitǎ orei prânzului, atât de caldǎ şi de pǎtrunzǎtoare încât toţi trecǎtorii zâmbeau şi erau monocromatici, copii dupǎ frunze în cǎdere linǎ.
Mult timp m-am chinuit sǎ gǎsesc termenul potrivit şi cât mai fidel acelei zile de septembrie, desprinsǎ din clipul celor de la Savage Garden. Era sepia.
Antiteza a venit trei ani mai târziu, tot în drum spre şcoalǎ, într-o zi foarte ciudatǎ de ianuarie. Zǎpada era pe topite, dar nu erau foarte multe bǎlţi. Era frig, dar nu fǎceai dragoni din aburul cald. Si deşi mǎ grǎbeam, timpul avea alte planuri. Soarele nu se vedea şi aş fi putut sǎ jur cǎ o cu totul altǎ planetǎ ne lumina: totul era albastru. Dureros de albastru, în toate tonalitǎţile, cu un contrast slab.
Nu am mai ajuns la prima orǎ. Picioarele m-au condus pe faleza Dunǎrii, complet pustie, aşa cum nu am descoperit-o nici la cinci dimineaţa. Pescǎruşii, atât de zgomotoşi de obicei, cred cǎ erau la fel de impresionaţi ca mine: nici o batǎie de aripǎ. Numai eu, valurile şi acel albastru deprimant. Am avut sentimentul cǎ toţi împǎrţeam acelaşi destin dintr-o carte cu paginile mereu udate: nu puteam decât sǎ plângem şi sǎ ne mascǎm durerea pe strǎzi.
Nu ştiu dacǎ erau de vinǎ norii atât de joşi, ceaţa aproape imperceptibilǎ sau vreun sentiment ciudat în aer, nici o altǎ zi nu a mai fost vreodatǎ atât de împovǎrǎtoare.
Dupǎ multe apǎsǎri pe declanşator şi programe ingenioase, am descoperit cǎ poţi sǎ transformi orice fotografie într-o copie niciodatǎ fidelǎ a zilelor mele ciudat colorate. Dar sentimentele de atunci nu mi le-a mai trezit nici o altǎ clipǎ.
Si pe mǎsurǎ ce timpul a trecut, am descoperit cu mirare cǎ cerul e de cel mai violent violet doar atunci când sunt în patul meu de acasǎ, sub pǎtura cu tigri şi fulgii se izbesc de geam.
Dacǎ doreşti sǎ primeşti notificǎri prin e-mail atunci când postez un articol nou, aboneazǎ-te folosind prima opţiune din dreapta paginii.
